,,A început bine, dar a continuat prost“, traduce Cristina vorbele bunicii ei în timp ce luăm gustarea de după-amiază în bucătăria Elenei. Elena, bunica Cristinei, locuiește singură în casa ei din satul Ohaba. Are multe găini, un câine bătrân și o grădină mare cu fructe și legume. Cea mai mare parte a mâncării de pe masă este preparată din recolta proprie: salată de vinete, roșii, ouă.

Cu 3 zile în urmă, după o jumătate de noapte petrecută în trenul de la Budapesta la Cluj-Napoca, am ajuns la destinație, în jurul orei 2 noaptea. Călătoria cu trenul a fost oarecum stresantă și inconfortabilă. Puțini oameni călătoresc cu acest tren de lungă distanță în timpul săptămânii. Călătorii Interrail nu se zăresc încă, nu este încă sezon estival. Cei mai mulți pasageri sunt bărbați. Controlorul icnește un „hmm...“, privindu-mă bizar atunci când verifică biletele. E târziu, spre 23:30, acesta își dă seama că nu vorbesc maghiară. Traversăm toată Ungaria și ne oprim în stații foarte mici, care de multe ori par dărăpănate. Mă bucur când văd cum, considerabil mai mulți oameni se urcă în orașul de frontieră românesc, Oradea. 

O cunosc pe Cristina de 3 ani și am petrecut ceva mai mult timp alături de ea anul trecut. Pe atunci, ea locuia într-un cămin studențesc, împărțind camera cu alte 3 studente. De data aceasta locuiește într-un apartament închiriat împreună cu sora ei mai mică. Clădirile din zona rezidențială au numere de bloc. Trebuie să mă duc la blocul nr. 14. „Bine ai venit într-o țară post-comunistă!“, îmi spune Cristina când o întreb despre numere.

Două zile mai târziu am călătorit din Cluj-Napoca la Brașov pentru a o vizita pe bunica ei. Ne petrecem timpul din tren pentru a-i pune câteva întrebări Cristinei. Cristina are 24 de ani. Și-a terminat studiile anul trecut. A studiat informatica, ceea ce vine cu o anumită reputație. „În urmă cu 20 de ani, oamenii credeau că a fi avocat sau medic este o profesie sigură și privilegiată. În ziua de astăzi, toată lumea este interesată de tehnologie, acesta este viitorul. Eram îndrăgostită de matematică, devenise o adevărată obsesie în timpul școlii primare, așa că m-am gândit, de ce să nu urmez o carieră în zona aceasta?“. La 24 de ani, Cristina a lucrat deja în multe poziții: mai întâi ca menajeră, apoi ca promoter sau community manager. Ulterior, a avut mai multe joburi în programare care i-au dat startul în carieră; inițial remote, la o companie irlandeză, iar până acum câteva săptămâni într-o companie de tehnologie din Cluj, ca programator de aplicații mobile. Cristina este ambițioasă și caută să își clarifice ceea ce își dorește: „Mi-am neglijat mult timp creativitatea, iar acum încerc să îmi schimb perspectiva despre ce ar însemna o carieră sănătoasă. Sunt foarte interesată de domeniul media digitală și vreau să mă reorientez spre această direcție.“. La locul de muncă nu s-a simțit niciodată discriminată din cauza naționalității sale, însă în timpul călătoriilor a avut parte de multe ori de comentarii și întrebări incomode despre România, precum „Sunteți toți țigani!” sau “Puteți fi de încredere?“. Stereotipurile negative pe care România le-a purtat timp de mulți ani la nivel internațional se schimbă. În Erasmus, în Irlanda, se simțea mândră, nu îi mai era rușine să se numească româncă: „Când mergeam la cumpărături în magazine cu mâncare est-europeană, mă bucuram să aud limba română.“. În timpul unei vizite la Strasbourg, la Parlamentul European, s-a simțit mândră că europarlamentarii români încearcă să educe tinerele generații. Cristina radiază de optimism: „Da, sunt încrezătoare în ceea ce privește viitorul! Totuși, întotdeauna trebuie să fii pregătit într-un fel sau altul pentru o nouă schimbare.“.

Nu suntem departe de Brașov, oamenii de lângă noi se ridică încet-încet, strâng jucăriile copiilor, își dau jos căștile și își pun ochelarii de soare. După încă 50 de minute de mers cu mașina, strânși laolaltă, ajungem la casa bunicii, în jurul după-amiezii. Satul se întinde de-a lungul unui drum liniștit. În fața multora dintre case se află câte o bancă: „Asta e rețeaua de socializare a satului, aici afli toate bârfele“, spune Cristina. Pe o tăbliță, pe poarta mare de oțel scrie „Atenție la câine“. În curtea mică din față stă câinele. Este foarte bătrân și nu este atât de înfricoșător pe cât scrie pe tăbliță, mă simt ușurată. Obloanele sunt toate trase în casă, deși afară pare că o să înceapă furtuna. În casă se remarcă în mod deosebit covoarele lungi! Cu excepția bucătăriei și a băii, podeaua este acoperită cu covoare peste tot. Covoare mari, dreptunghiulare, iar peste ele covoare înguste, colorate și lungi. O trăsătură tipică a caselor românești! 

Cristina iubește tradițiile. Când am ajuns în casa bunicii sale, mi-a arătat mai întâi bluzele și fustele naționale pe care le poartă în zile de sărbătoare precum Paștele. Costumele naționale se află într-o cameră specială din casa bunicii sale. Camera pare o relicvă din perioada comunistă, o cameră care a supraviețuit de-a lungul deceniilor. Pe perete sunt două fotografii înfățișând copii în uniformă comunistă, unchiul și mama Cristinei. În fotografie, ambii copii poartă câte o cămașă portocalie încheiată până în gât cu o cravată roșie și groasă. Au o privire intensă.

La sfârșitul după-amiezii ne așezăm cu toții în sufragerie, pe canapeaua din colț. Cristina mi-a spus cu câteva zile înainte că se simte foarte legată de bunica ei. „Sunt o femeie ambițioasă pentru că mi-am dorit întotdeauna să fiu liberă. Vreau să am propriile mele opinii. Bunica mea înțelege acest lucru și mă încurajează mereu să fiu proactivă în ceea ce îmi doresc. Așa a fost și ea, nu neapărat la locul de muncă, ci în familie. Ea era capul familiei și era foarte puternică. Ea l-a influențat întotdeauna pe bunicul meu să ia decizii și să ia atitudine pentru familie și copii. De fapt, mamei mele îi este oarecum frică de ea, dar eu chiar mă regăsesc în felul său de a fi.“ „Bună ziua, Elena“, spun eu înainte să traducă Cristina prima întrebare. Elena s-a născut în 1947, anul în care a fost creată Republica Socialistă Română și a fost condusă de primul său dictator comunist.  

La 24 de ani, Elena muncea deja de multă vreme; începuse să lucreze în fabrică de la 16 ani, învățând să croiască. În fiecare zi făcea naveta cu trenul până la Brașov. Din sat, trebuia să meargă 6 kilometri pe jos până la cea mai apropiată gară. „Soțul meu nu a vrut să se mute la Brașov. Eram pregătită să mă mut acolo singură cu copiii. Naveta și munca în multe schimburi erau foarte obositoare. „ Uneori lucra chiar și 3 schimburi pe zi. „Când am început să lucrez, accesul la hrană era suficient, existau locuri de muncă și locuințele erau puse spre vânzare la prețuri mici. Abia câțiva ani mai târziu, pe când aveam 26 sau 27 de ani și ne-am mutat la Brașov, se întâmpla adesea ca, după turele soțului meu la fabrică, acesta să fie nevoit să stea la coadă timp de 3 ore pentru a primi o porție de unt sau pâine. Uneori mergeau și fiul sau fiica mea, ca să poată face cu rândul. Bineînțeles, nu trebuia să îți pierzi locul la coadă, altfel se prea putea să nu primești nimic. Accesul la hrană a devenit foarte dificil.“  Timp de mulți ani, Elena a lucrat în fabrică și a fost martoră la multe acte ale regimului comunist:  „Când dictatorul venea să viziteze fabricile, managerii împrumutau bunuri de la alte fabrici pentru a se lăuda cu cât de mult puteam produce. Aceasta nu era deloc realitatea deoarece noi împrumutam de la fabrici pentru o zi sau două!“. Elena își amintește că atunci când dictatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit, ea și muncitorii din fabrică au fost nevoiți să poarte o panglică neagră, în semn de doliu pentru fostul dictator. „Toată lumea a primit ordin de la fabrică să facă acest lucru, managerul era foarte patriot, erai cam obligat să fii“, insistă ea. 

Colectivismul este un lucru care i-a rămas întipărit și astăzi: „Când aveam vreo 17 sau 18 ani, părinții mei nu au vrut să semneze contractul colectiv. Administrația școlii a amenințat-o că nu o va lăsa să continue clasa dacă părinții ei nu semnează“. Pentru a cumpăra apartamentul pe care îl aveau în Brașov în timpul comunismului, soțul ei l-a convins sau, am putea spune, mituit pe funcționarul din administrație cu produse din sat: găini, miei și multe alte produse care nu se găseau la oraș. „Bineînțeles, era ilegal să ai animale. Trebuia să le declari.“. În timpul conversației, Cristina m-a întrebat: „Pot să-i pun o întrebare? Aș vrea să știu cum a fost imediat după comunism“. Elena râde: „După comunism, toată lumea a devenit un mic antreprenor! Mulți călătoreau în Turcia, cumpărau lucruri care nu se găseau pe aici în timpul comunismului și le vindeau în România.“ Probabil că influența turcească a ajuns în România dincolo de mărfurile importate. Pe micul televizor din anii 2000, din bucătărie, rulează o telenovelă turcească cu subtitrare în limba română.

În timpul unei discuții pe care toate femeile din casă o poartă în limba română, aud cuvântul revoluție. Intervin – “puteți să îmi spuneți mai multe – cum a fost?”

Discuția este despre două revoluții împotriva regimului comunist, în perioade diferite. Prima a fost cea de la fabricile din Brașov, care a avut loc în noiembrie 1987. „Muncitorii au mers pe jos șase kilometri, de la cea mai mare fabrică de mașini până la Centrala Comunistă, în speranța că vor începe revoluția.“ Brașovul avea o mulțime de fabrici mari de mașini (din 1967 era acolo și Renault). „Ziua de 15 noiembrie a fost cea mai șocantă pentru mine, nimeni nu se aștepta ca muncitorii să încerce să pornească o revoluție, pentru că toată lumea se temea de *Securitate*. Soțul meu era pompier, așa că a fost obligat să meargă și să împrăștie demonstrația.“

A doua este revoluția care pune capăt, în sfârșit, dictaturii lui Ceaușescu. „Televizorul nostru nu funcționa bine, așa că ne-am dus la vecini, toată lumea s-a adunat acolo unde televizorul avea cel mai bun semnal pentru a vedea ce se întâmplă la Capitală. La început a fost greu de înțeles. La televizor se spunea că în România au venit teroriști din alte țări, dar, de fapt, acolo erau românii care voiau să-l dea jos pe Ceaușescu. Ei repetau <<Jos Ceaușescu, jos Ceaușescu!>> Erau multe împușcături pe care le vedeam de la televizor.“ Potrivit cercetătoarei Dana Mustață, „Pentru prima dată în istorie, o revoluție transmisă în timp real“. 

Elena povestește despre dictator și soția sa: „Ar fi trebuit să se facă un proces, să se cântărească binele și răul. Au fost împușcați direct!“. Aceștia au fost împușcați pe 25 decembrie 1989. A avut loc un proces militar scurt, cu acuzația principală de genocid. În presa românească s-a menționat că, în timpul acelei zile, au fost uciși 60.000 de oameni, dar unele cifre merg până la 2 milioane de oameni uciși în cei 24 de ani cât a condus Ceaușescu. Îmi amintesc că la un moment dat, când ne-am cunoscut, Cristina mi-a spus în timpul unei conversații: „Se pare că oamenii din Vest nu știu suficient despre crimele comuniste.“. 

Ajungem la finalul discuției, afară plouă torențial de vreo oră. „Grădina trebuie să fie complet inundată“, gândesc înainte de a mă întoarce spre Cristina și de a-i zice: „Ultima întrebare pe astăzi: Cu ce asociați tu și bunica ta puterea?“ Pentru Elena puterea înseamnă sănătate și stabilitate financiară. Momentul în care s-a simțit cea mai puternică a fost de fapt foarte recent, în timpul vacanței din Italia, de fapt prima ei vacanță în străinătate. S-a simțit puternică și a simțit libertate pentru că a putut călători și s-a putut întreține singură.  

Înainte de a pleca spre tren, am întrebat-o pe Cristina: „Vrei să adaugi ceva?“, „Da, de fapt aș vrea ca oamenii să învețe să gândească singuri. Să-și găsească propria identitate… care nu ar trebui să fie neapărat legată de țara lor, sau locul de muncă, ci despre cine sunt ei, la interior.“.